SOMMAIRE

Alexander Baumgarten, Le reste comme problème de la philosophie

I. Figurer le reste

Luigi Tassoni, La poetica delle somiglianze. Milo De Angelis dalle rovine del soggetto alle tracce del riconoscimento
Corin Braga, Le centre structurel et ses restes
Giovanni Rotiroti, Per una poetica e una politica dei resti a partire da Urmuz: il caso di Tristan Tzara, Eugène Ionesco, Paul Celan e Gherasim Luca
Antonio Patraș, The Anecdote in The History of Romanian Literature from Its Origins to the Present
Ligia Tudurachi, « Jouets », « boîtes », « reliques ». Fascination du petit chez Hortensia Papadat-Bengescu
George Alexandru Condrache, The Residual Forms in Contemporary Central European Literature. Two Case Studies: Bohumil Hrabal and Ádám Bodor


II. Le continent de la non-lecture

Horea Poenar, Glitches of the Archive: On the Relation Between Memory and the Commons
Catherine Gravet, Dépouiller des archives pour éditer des textes « résiduels » : le cas Alexis Curvers
Florin Oprescu & Monica Oprescu, Mateiu Caragiale – Through the Leftovers’ Glass. From the Journal to Ephemerides
Gabriela Glăvan, Communist Leftovers: The Forgotten Books of Gellu Naum
Eugen Radu Wohl, Ion D. Sîrbu’s Anthumous Works as (Re)valuable Residues
Levente T. Szabó, Dilettantism as a Moral Panic. Recovering a Forgotten Discourse of Hungarian Literary Modernization]
Corina Croitoru, Le résidu du résidu : ombres de la poésie roumaine de guerre
Roxana Patraș, When All That Rests Is Literature: Traces, Transcriptions and Remnants of Great Speeches
Arina Neagu, Une autre approche sur les mémoires roumains de prison : le caractère résiduel de « l’indicible concentrationnaire »
Barbara Miceli, How to Turn a Forgotten Figure of American History into a National and Gender Emblem: Joyce Carol Oates’s Treatment of Mary Jo Kopechne in Black Water


III. Identités en marge

Marie Vrinat-Nikolov, Les langues ignorées de l’espace littéraire bulgare
Annalisa Cosentino, La boemia altrove
Marius Popa, Le classicisme français dans la critique littéraire de la génération roumaine de 1848. Radiographies d’un « malentendu »
Lavinia Sabou, The Travel Accounts We Don’t Write About. Eastern European Ways of Mapping the World
Ruxandra Cesereanu, Societal Metabolism and “Excretion”: Towards a Typology of Marginals (The Fiction of Venedikt Yerofeyev, Alexander Zinoviev and Roberto Bolaño)


IV. Survivances

Monica Fekete, La rigenerazione del poema cavalleresco: da centro epico-narrativo a margine del moderno, da trionfo idealistico a spazio del romanzo contemporaneo
Laura Marin, Survivances du neutre
Márta Zabán, Residual Nationalism. The Nineteenth-Century Hungarian Folk Drama as a Reinterpretation of European Theatrical Nationalism. Pour une politique du résiduel en littérature
Ioana Bot, Gli esordi dimenticati della stilistica: Leo Spitzer, censore dei soldati italiani nei campi di prigionia della Prima Guerra Mondiale
Elena Crașovan, (Mis)readings of Contemporary Magical-Realist Fiction in the Context of Romania’s 2000 Literary Generation. The Case of Bogdan Popescu
Adriana Stan, Monuments of Literature, Scraps of Criticism


V. Entretiens: Ioana Bot, What’s Left? A Discussion on the Remains of Writing – and the Remains of Living – with Two European Authors

„Lucrarea de faţă reprezintă teza de doctorat, elaborată între anii 2012 şi 2015, finalizată cu susţinerea din data de 15 decembrie 2015, la Universitatea Babeş-Bolyai, în cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie. Textul de atunci a fost revizuit în 2019–2020, cu ocazia înscrierii la concursul organizat de Editura Mega şi, ulterior, cu ocazia publicării. Am făcut mici adăugiri primei variante; de asemenea, bibliografia a fost îmbogăţită cu titluri care au apărut după anul susţinerii, pe care le‑am considerat utile, sau cu alte repere la care nu am avut acces anterior.

Lucrarea este rezultatul unei cercetări ghidate, în principal, de descoperirile din arhiva timişoreană (Sucursala Judeţeană a Arhivelor Naţionale Timiş) şi de bibliografia secundară din bibliotecile universitare din Timişoara şi Cluj-Napoca. În plus, am beneficiat de o bursă de la Institut für Donauschwäbische Geschichte und Landeskunde Tübingen, prilej cu care am studiat numeroase titluri relative la istoria Banatului, care nu se mai găsesc sau sunt mai greu accesibile în România. Mulţumesc mentorului meu de la IdGL Tübingen, domnul Josef Wolf, fără de care povestea Timişoarei caroline poate nu ar fi fost scrisă încă.

De asemenea, sunt recunoscătoare tuturor celor trei îndrumători într‑ale scrierii istoriei (în ordine cronologică, din anii licenţei începând): domnii profesori Călin Timoc, Ovidiu Ghitta şi Rudolf Gräf. Mulţumesc domnului profesor Gräf, pentru că a acceptat să fie coordonatorul acestei teze, că a avut încredere în alegerea temei şi pentru sprijinul acordat de‑a lungul timpului.

Paginile următoare sunt dedicate prietenilor mei de pretutindeni şi familiei mele, în speranţa că vor citi aceste rânduri cu aceeaşi plăcere cu care ele au fost aşternute pe hârtie.” (din „Prefață”)

În perioada 1965–1989 s-au produs în România circa 550 de filme, dintre care ceva mai mult de jumătate sunt cunoscute drept „filme de actualitate”. Potrivit definiţiei oficiale, redactată în 1968 în urma şedinţei Comisiei Ideologice din 23 mai, unde Nicolae Ceauşescu şi Paul Niculescu‑Mizil s-au întâlnit cu cineaştii, acest tip de film este „inspirat din diferite zone şi aspecte ale realităţii”. În ciuda caracterului vag, descrierea stabileşte o relaţie directă între realitatea cotidiană comunistă şi poveştile pe care filmele de actualitate se presupune că trebuie să le prezinte. O intervenţie oficială din 1976, prezentă într‑un program de măsuri privind aplicarea hotărârilor privind munca ideologică stabilită în cadrul Congresului al XI‑lea al Partidului şi de Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste, aduce clarificări suplimentare prin conturarea ideii că filmul de actualitate trebuie să evidenţieze „rolul conducător al partidului în construirea socialismului, figura omului nou, a comunismului, participarea maselor la elaborarea şi înfăptuirea politicii partidului, la conducerea societăţii, procesul de educare a oamenilor muncii în spiritul normelor eticii echităţii socialiste”. Acest gen cinematografic are obligativitatea de a atrage cât mai mulţi spectatori la nivel autohton şi trebuie să pătrundă pe plan mondial, pentru a promova nivelul socioeconomic al României. Cristian Tudor Popescu remarcă faptul că filmul de actualitate are sarcina de a propaga ideologia naţional-comunistă românească şi, prin urmare, trebuie să rămână subordonat scopului propagandistic. Ideea că filmul de actualitate nu are altă calitate decât aceea de a deservi scopuri ideologice este împărtăşită de majoritatea cercetătorilor care au inclus în lucrările lor şi o discuţie despre această linie tematică; printre ei se numără: antenumitul C.T. Popescu, Călin Căliman şi alţii despre care vom discuta mai în detaliu, pe parcurs. (din „Introducere”)