Autorul, decedat în urmă cu câţiva ani, a fost membru al Academiei Maghiare, şef de sector la Institutul de Istorie al aceleiaşi academii, profesor consultant la câteva universităţi din ţara vecină. La comanda unei edituri engleze, a redactat acest volum. La scurt timp, a fost publicat, în maghiară, iar acum se află în pregătire, a doua ediţie engleză. Este prima sinteză de acest tip, foarte modernă şi extrem de „rece”, din punct de vedere naţional, care se scrie după cel de-al Doilea Război Mondial. Istoriografia românească nu deţine încă o traducere de istorie a regatului medieval maghiar, cu toate că interesul pentru această istorie este superlativ, atât prin implicările din Transilvania, cât şi peste munţi, în Ţara Românească şi Moldova. Traducerea face oficiul de a transfera o întreagă terminologie instituţională care nu are sau are echivalări ambigue şi incorecte. Îngrijitorii de ediţie au produs o introducere biografică şi o apreciere asupra realizării, din punct de vedere al interesului românesc.

În volumul de faţă căutăm a evidenţia învăţătura antropologic-hristologică a celui care a fost considerat de mulţi „ultimul mare Părinte” al perioadei patristice a Bisericii Răsăritene, Sfântul Ioan Damaschin (675–749), personalitatea proeminentă şi polivalentă a teologiei răsăritene din ultima perioadă patristică, izvorul cel mai sigur şi mai ortodox al învăţăturii patristice, care a excelat în domeniul dogmatic prin puterea sa de sinteză şi de structurare a învăţăturii Bisericii exprimate prin elaborarea operelor marilor Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti de până la el. Este recunoscut în domeniul teologiei drept un adevărat sintetizator doctrinar al învăţăturii Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan realizând prin opera sa cea mai complexă şi cea mai bună sinteză doctrinară a întregii învăţături a Bisericii din Răsărit, clarificând multe chestiuni teologice stabilite în formulări care au devenit clasice până astăzi. Prin întreaga sa operă, Sfântul Ioan a regândit unitar ceea ce fusese prezentat odinioară într‑un mod dispersat, dând coerenţă, cursivitate şi concizie structurilor doctrinare pe care le‑a abordat. Astfel, Dogmatica sa sau Expunerea exactă a credinţei ortodoxe a fost şi rămâne manualul clasic de referinţă în domeniul doctrinei creştine şi fundamentul pe care se sprijină propovăduirea Adevărului hristic şi pe care s-au construit mai târziu cele mai importante tratate de teologie ortodoxă. (din „Introducere”)

În Biserica Răsăriteană începutul secolului al XIV‑lea ne înfăţişează una dintre cele mai reprezentative chipuri de scriitori bizantini din timpul renaşterii împăraţilor Paleologi, loc ocupat de cel care n‑a avut nici model şi nici imitatori, Sfântul Nicolae Cabasila, nepotul arhiepiscolului de Tesalonic (+1363) Nil Cabasila. Unic prin puterea lui de sintetizare, Nicolae Cabasila impresionează prin absorbirea mai tuturor curentelor Tradiţiei creştine milenare, uneori foarte discordante, începând de la Părinţii Apostolici şi de la generaţia imediat următoare, incluzând pe Scriitorii bisericeşti palestinieni, capadocieni şi antiohieni, ca să nu mai vorbim de Sfinţii Dionisie Pseudo‑Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul, trecând printr‑un Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, Grigorie din Nazianz ori Atanasie și Chiril ai Alexandriei, sfârşind cu Sfântul Ioan Damaschinul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, fără să‑i piardă din vedere pe Aristotel, Platon şi filosofii stoici ori pe alți umaniști celebri ai umanității. Este autorul care a ştiut foarte bine să‑i asimileze şi să‑i întruchipeze într‑un mănunchi de abordări teologice înalte, e drept foarte discrete, dar necesare atât pentru epoca sa, plină de frământări politice şi sociale, cât şi pentru consolidarea învăţăturii Bisericii din vremea sa şi mai ales extinderea biruinţei isihaştilor asupra ereziilor, ca unul care a fost un isihast prin formare. Cu adevărat Cabasila a fost un „isihast laic” care a promovat „isihasmul de lume”, fiind adânc ancorat şi încorporat în Biserică, ca un creştin mirean iniţiat şi experimentat, în Liturghie, în virtuţi şi prin Sfintele Taine. Această lărgime de vederi dovedeşte calităţile sale de mare creştin şi, în acelaşi timp, de deplin umanist, în scrisul căruia se poate distinge linia senină şi perfect autentică a cugetării creştine, descriind procesul de naştere şi de creştere a creştinului în Hristos, cu ajutorul Sfintelor Taine în viaţa spirituală a fiecăruia în parte, în calitatea lui de mădular viu şi activ al trupului tainic al Domnului – Biserica, fie el laic (mirean) ori monah. (din „Introducere”)

„A rămas destul de puţin cunoscută evoluţia locuirii medievale timpurii din partea românească a Banatului, cu presupuse schimbări intervenite în decursul vremii, alături de eventuale tendinţe și aspecte specifice. În lipsa altor surse la îndemână, fără îndoială că noi contribuţii sunt de așteptat din partea arheologiei. În ultimele trei decenii, rolul decisiv a revenit săpăturilor preventive, într-o măsură sau alta fiind investigate și în acest spaţiu noi situri, din păcate cu rezultate doar semnalate, cazul celor mai multe dintre ele. Cel de la Giarmata–Baraj a fost identificat în anul 2011 pe traseul Autostrăzii Timișoara–Lugoj, urmând la scurt timp cercetarea arheologică preventivă, susţinută de un colectiv al Institutului de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca.” (din „Cuvânt-înainte”)

„Una dintre consecinţele benefice în plan istoric ale Marii Uniri de la 1918 o reprezintă stimularea înfiinţării de instituţii de învăţământ, cultură ș.a. în teritoriile unite cu Țara. Transilvania a fost printre provinciile în care au luat fiinţă cele mai multe instituţii românești, între cele mai însemnate situânduse Universitatea Daciei Superioare la Cluj în anul 1919. Centenarul aniversării întemeierii universităţii românești a prilejuit publicarea unui număr mare de monografii și sinteze de autor, sau prin colaborarea mai multor specialiști, care par să fi epuizat cam tot ceea ce se putea scrie despre Alma Mater Napocensis (geneză, înfiinţare, evoluţie în timp etc.). În ciuda acestei literaturi știinţifice bogate recente dar și din deceniile trecute (menţionăm doar lucrările monumentale redactate de Vasile Pușcaș și volumele coordinate de Ioan-Aurel Pop, Simion Simon, Ioan Bolovan sau Ovidiu Ghitta) au rămas cu siguranţă subiecte încă neexplorate ori ce își așteaptă reluarea interpretativă, precum și aducerea în circuitul știinţific a unor surse inedited privind istoria universităţii, însemnări, documente și fotografii care sunt probabil răspândite în diverse arhive publice și private din ţară și străinătate. Tocmai de aceea, recuperarea și editarea critică a unor asemenea documente rămâne un obiectiv actual pentru cercetătorii interesaţi de istoria universităţii din capitala (neoficială) a Transilvaniei.” - Ioan Bolovan