Din capul locului ţinem să subliniem că Biserica Ortodoxă, aflată în faţa unor noi probleme şi provocări ale începutului celui de‑al III‑lea mileniu creştin, nu a formulat până în momentul de faţă o doctrină social‑diaconală concretă, în cadrul unei hotărâri a vreunui Sinod ecumenic sau panortodox, privind relaţia Bisericii cu lumea şi cu societatea, şi care să aibă un caracter normativ pentru lucrarea ei pastoral‑misionară în viaţa socială actuală. Și aceasta nu se datorează neapărat unei „crize” apărute pe tărâm eclesiastic, aşa cum s‑a afirmat deseori, ci mai degrabă a unei reţineri de tip isihastic, de prevenire atentă ori de priveghere asupra noţiunii doctrinei din cadrul societăţilor „nestatornice” de astăzi, tot mai schimbătoare de la o regiune la alta şi de la perioadă scurtă la alta. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că Biserica nu a avut şi nu continuă să aibă o atitudine faţă de lume şi problemele ei, desigur privite în mod teologic, şi că nu are o practică autentică manifestată înspre slujba şi slujirea lumii şi a societăţii. Biserica Ortodoxă este prin definiţie o biserică eclesială, comunitară, adică îşi manifestă viaţa în relaţia de comuniune prin mărturisirea de credinţă, prin viaţa de cult şi prin slujirea diaconală a lumii. Ea este o biserică misionară, prin fiinţa ei, ceea ce înseamnă că niciodată nu a neglijat implementarea socială a conţinutului său soteriologic, hristologic şi eshatologic. În esenţă, Biserica Ortodoxă este o biserică a slujirii prin excelenţă, atât a lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor, slujirea (diaconia) fiind expresia lăuntrică a ei în relaţia cu lumea şi cu societatea. Cu toate acestea noile provocări ale timpului şi starea de spirit a societăţilor actuale impun Bisericii Ortodoxe cercetarea cu maximă atenţie a problemelor sociale ivite în contextul actual (vezi apariţia perioadei de pandemie – provocat de infecţia Coronavirus Covid 19) şi luarea unei poziţii ferme faţă de acestea, în general, prin formularea unei doctrine filantropice cât mai adecvate. (din „Introducere”)

În volumul de faţă căutăm a evidenţia învăţătura antropologic-hristologică a celui care a fost considerat de mulţi „ultimul mare Părinte” al perioadei patristice a Bisericii Răsăritene, Sfântul Ioan Damaschin (675–749), personalitatea proeminentă şi polivalentă a teologiei răsăritene din ultima perioadă patristică, izvorul cel mai sigur şi mai ortodox al învăţăturii patristice, care a excelat în domeniul dogmatic prin puterea sa de sinteză şi de structurare a învăţăturii Bisericii exprimate prin elaborarea operelor marilor Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti de până la el. Este recunoscut în domeniul teologiei drept un adevărat sintetizator doctrinar al învăţăturii Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan realizând prin opera sa cea mai complexă şi cea mai bună sinteză doctrinară a întregii învăţături a Bisericii din Răsărit, clarificând multe chestiuni teologice stabilite în formulări care au devenit clasice până astăzi. Prin întreaga sa operă, Sfântul Ioan a regândit unitar ceea ce fusese prezentat odinioară într‑un mod dispersat, dând coerenţă, cursivitate şi concizie structurilor doctrinare pe care le‑a abordat. Astfel, Dogmatica sa sau Expunerea exactă a credinţei ortodoxe a fost şi rămâne manualul clasic de referinţă în domeniul doctrinei creştine şi fundamentul pe care se sprijină propovăduirea Adevărului hristic şi pe care s-au construit mai târziu cele mai importante tratate de teologie ortodoxă. (din „Introducere”)

Romanian nationalism has been and it still is a research topic that has generated and still generates various controversies, both at the level of the opinions of the authors who have dealt with this subject, and at the level of the interpretations that the reader can have on such a topic. And the analysis of the evolution of Romanian nationalism since 1989 is a theme that can be included in this framework of different, and sometimes even contradictory, approaches. Moreover, any analysis of post-communist Romanian nationalism may have its limitations, in terms of the authors’ approaches, and because, in general, approaches to nationalism have a certain potential for inaccuracy. The nationalist phenomenon is very complex because it refers to the people (the nation) and the country and quite often the boundary between nationalism and patriotism, for example, is quite weak. And in the Romanian case, things were even more complicated, both because the nationalism responded to a need for homogeneity existing in the post-communist Romanian society, and because the Romanian nationalism had a specific and quite complex typology.

In this paper, we referred more to those aspects that looked at the presence of nationalism in areas such as society, culture, religion or interethnic relations. Moreover, the period chosen for the study was rather a delicate one, considering the fact that the last decade of the twentieth century was, for Romania, a period of search of the road that the country needed to straighten, after half a century of totalitarian regime. And studying nationalism in such a historical context may have different interpretations, especially since post-communist Romanian nationalism, as some Romanian authors have stated, could be considered as paradigmatic for nationalism in general, because of its subtlety and complexity. (from the „Introduction”)

În Biserica Răsăriteană începutul secolului al XIV‑lea ne înfăţişează una dintre cele mai reprezentative chipuri de scriitori bizantini din timpul renaşterii împăraţilor Paleologi, loc ocupat de cel care n‑a avut nici model şi nici imitatori, Sfântul Nicolae Cabasila, nepotul arhiepiscolului de Tesalonic (+1363) Nil Cabasila. Unic prin puterea lui de sintetizare, Nicolae Cabasila impresionează prin absorbirea mai tuturor curentelor Tradiţiei creştine milenare, uneori foarte discordante, începând de la Părinţii Apostolici şi de la generaţia imediat următoare, incluzând pe Scriitorii bisericeşti palestinieni, capadocieni şi antiohieni, ca să nu mai vorbim de Sfinţii Dionisie Pseudo‑Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul, trecând printr‑un Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, Grigorie din Nazianz ori Atanasie și Chiril ai Alexandriei, sfârşind cu Sfântul Ioan Damaschinul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, fără să‑i piardă din vedere pe Aristotel, Platon şi filosofii stoici ori pe alți umaniști celebri ai umanității. Este autorul care a ştiut foarte bine să‑i asimileze şi să‑i întruchipeze într‑un mănunchi de abordări teologice înalte, e drept foarte discrete, dar necesare atât pentru epoca sa, plină de frământări politice şi sociale, cât şi pentru consolidarea învăţăturii Bisericii din vremea sa şi mai ales extinderea biruinţei isihaştilor asupra ereziilor, ca unul care a fost un isihast prin formare. Cu adevărat Cabasila a fost un „isihast laic” care a promovat „isihasmul de lume”, fiind adânc ancorat şi încorporat în Biserică, ca un creştin mirean iniţiat şi experimentat, în Liturghie, în virtuţi şi prin Sfintele Taine. Această lărgime de vederi dovedeşte calităţile sale de mare creştin şi, în acelaşi timp, de deplin umanist, în scrisul căruia se poate distinge linia senină şi perfect autentică a cugetării creştine, descriind procesul de naştere şi de creştere a creştinului în Hristos, cu ajutorul Sfintelor Taine în viaţa spirituală a fiecăruia în parte, în calitatea lui de mădular viu şi activ al trupului tainic al Domnului – Biserica, fie el laic (mirean) ori monah. (din „Introducere”)