Volumul este o sinteză a istoriografiei medievale care pune accentul pe cultura materială a elitelor din Transilvania în perioada Evului Mediu.

Această lucrare surprinde pentru început apariția elitelor și a centrelor de producție a bunurilor din Transilvania Evului Mediu, continuând mai apoi cu locurile unde își desfășurau activitatea elitele, ca în final să se concentreze pe averi și familiile de materiale, respectiv bunuri.

Autorul concluzionează ferm faptul că Evul Mediu „pus sub lupă nu este nici întunecat, nici misterios, nici murdar, nici fără zestre ori bunătăți.”

Adrian Andrei Rusu: „Dorința autorului ar fi aceea de a nu lăsa ca cele aici sintetizate să prindă mucegai și să se transforme într-un tratat. Ar vrea să fie mai ales deschideri de uși. Ele cer reluate, criticate ori dezvoltate pentru a-și îndeplini menirea pentru care au fost scrise.”

„În paginile dicţionarului se regăsesc o seamă de termeni care desemnează şi atitudini. Sunt deopotrivă chestiuni benefice, cât şi neglijenţe ori rele practici. Fără includerea lor am da impresia că navigăm într o lume de relicve frumoase care aşteptau de multişor să fie mai sofisticat descrise ori descompuse doct la nivel de amănunte. Se vede însă uşor că ele reprezintă o realitate aglomerată şi vie, care nu mai deţine niciun fel de stavile legale ori profesionale. Ilustrarea termenilor s-a realizat deopotrivă textual, cât şi grafic, însă inegal. Unele detalii sunt atât de rare ori atât de puţin cunoscute, încât meritau studii aparte. Nu avem ce modalitate de rigoare să utilizăm în exemplificări, ele mereu sunt disproporţionate numeric. Selecţia imaginilor a fost fatalmente inegală, pe măsura subiectelor la care se alătură.” (din „Puţine explicaţii”)

Istoriografia domniei lui Ștefan cel Mare a devenit imensă. Extensiunea ei nu are legătură cu sanctificarea voievodului, ci se prelungește dintr-o conștiință mult mai comună, perfect surprinsă încă de către Mihail Kogălniceanu: Ștefan ar fi lăsat o moștenire atât de prodigioasă, încât te izbești la tot pasul de ea, copleșit și magnetizat. Din păcate, istoricii au reușit să calce apăsat pe urmele acestui trend, ca și când erau de admis mari rupturi între ce l-a precedat și tot ceea ce i-a urmat; ori, și mai clar, între lumea lui și cea care l-a înconjurat (Transilvania, Polonia, muntenii, tătarii și turcii). Este imposibil să zăbovești asupra unui timp istoric fără să-i admiți, constați și să-i respecți materialitățile. Toate faptele lasă „urme”, pioșenia „se manifestă”, gândurile reale nu se pot confirma decât dacă „au dovezi”. Ce să mai discutăm despre condiții de trai, luptă, împletire ori opoziție față de natură? Așadar, trebuie să trecem prin multe, dar nu toate, ca să ne apropiem de suporturile pământene ale domniei lui Ștefan cel Mare. Și parcă Moldova prinde alte contururi... Construcția derulată în volum va încerca să argumenteze dacă era nevoie de un asemenea tip de cercetare.

-

-

Din capul locului ţinem să subliniem că Biserica Ortodoxă, aflată în faţa unor noi probleme şi provocări ale începutului celui de‑al III‑lea mileniu creştin, nu a formulat până în momentul de faţă o doctrină social‑diaconală concretă, în cadrul unei hotărâri a vreunui Sinod ecumenic sau panortodox, privind relaţia Bisericii cu lumea şi cu societatea, şi care să aibă un caracter normativ pentru lucrarea ei pastoral‑misionară în viaţa socială actuală. Și aceasta nu se datorează neapărat unei „crize” apărute pe tărâm eclesiastic, aşa cum s‑a afirmat deseori, ci mai degrabă a unei reţineri de tip isihastic, de prevenire atentă ori de priveghere asupra noţiunii doctrinei din cadrul societăţilor „nestatornice” de astăzi, tot mai schimbătoare de la o regiune la alta şi de la perioadă scurtă la alta. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că Biserica nu a avut şi nu continuă să aibă o atitudine faţă de lume şi problemele ei, desigur privite în mod teologic, şi că nu are o practică autentică manifestată înspre slujba şi slujirea lumii şi a societăţii. Biserica Ortodoxă este prin definiţie o biserică eclesială, comunitară, adică îşi manifestă viaţa în relaţia de comuniune prin mărturisirea de credinţă, prin viaţa de cult şi prin slujirea diaconală a lumii. Ea este o biserică misionară, prin fiinţa ei, ceea ce înseamnă că niciodată nu a neglijat implementarea socială a conţinutului său soteriologic, hristologic şi eshatologic. În esenţă, Biserica Ortodoxă este o biserică a slujirii prin excelenţă, atât a lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor, slujirea (diaconia) fiind expresia lăuntrică a ei în relaţia cu lumea şi cu societatea. Cu toate acestea noile provocări ale timpului şi starea de spirit a societăţilor actuale impun Bisericii Ortodoxe cercetarea cu maximă atenţie a problemelor sociale ivite în contextul actual (vezi apariţia perioadei de pandemie – provocat de infecţia Coronavirus Covid 19) şi luarea unei poziţii ferme faţă de acestea, în general, prin formularea unei doctrine filantropice cât mai adecvate. (din „Introducere”)