„Din motive de o mare diversitate, istoria istoriografiei din România ezită încă să abordeze, prin intermediul unor monografii, seria de istorici merituoși ai perioadei noastre postbelice. Această întârziere, oricum am privi-o, nu aduce servicii cunoașterii științifice românești și nici nu operează necesara triere a valorilor, alegând ce este bun de ce este rău și jalonând judicios un traseu al cunoașterii trecutului nostru a cărui ignorare aduce nu foloase, ci ponoase. Se preferă, în general, în aulele academice sau în turnurile de fildeș ale autorilor activi evaluarea unor epoci și a unor personalități mai îndepărtate. Cu niciun chip, deocamdată, nu sunt aduși în discuție autorii demni de o tratare sintetică, dar și suficient de amplă, în același timp, care sunt încă în viață. Pudoare? Nesiguranță în fața ochiului critic al celor discutați?

După mai mulți ani de ezitări, datorate și unor evoluții existențiale și profesionale solicitante în alt fel, am decis, la începutul anului 2017, să dau curs unui imbold mai vechi: acela de a mă dedica cercetării atente a prestației istoriografice a cercetătorului Pavel Chihaia. Mă atrăgea în această direcție atât preferința lui pentru aprofundarea explorării Evului Mediu românesc – mai ales pe dimensiunea lui sud-carpatină, dar nu numai –, cât și profilul complex și afin al acestui autor care, înainte de a se redefini ca istoric, a început prin a fi un tânăr romancier și traducător de poezie. Studiile istorice ale lui Pavel Chihaia, deși pornesc de la evaluări punctuale (ctitorii ale primilor Basarabi, semnificația portretelor domnești dintr o biserică importantă de la Curtea de Argeș, legenda lui Negru Vodă, ideologia creștină, ascetică și războinică, a domnitorilor români în confruntare cu turcii ș.a.), evidențiază strălucit mari curente culturale și mentalități aulice din Țara Românească pe parcursul Evului Mediu. Procedând astfel, lămurind clar preluările de sugestii dintre Occident și dinspre Răsăritul ortodox, istoricul își transcende propriile obiective afișate la scenă deschisă, reluând, de fapt, în plină epocă a dominației comuniste, adică a dictaturii lui Ceaușescu, discuția inițiată de G. Ibrăileanu și de E. Lovinescu despre axele și tendințele de afirmare a identității culturale și civilizaționale românești. El oferă argumente pentru completarea și, parțial, modificarea percepțiilor de până atunci cu privire la construirea civilizației noastre așa cum le formulaseră marii critici de la «Viața românească» și de la «Sburătorul», arătând că putem vorbi despre un profil românesc la nivelul culturii și la cel al civilizației încă din vremea Evului Mediu și a ceea ce Pavel Chihaia numește «prerenașterile» noastre“. (din Cuvânt-înainte)

Cartea pe care o aveţi în faţă este astăzi singura care prezintă publicului românesc, după trei decenii, ceea ce a însemnat „Operaţia satelor româneşti”, umplând astfel un gol istoriografic, și reamintind un episod din istoria noastră mult prea recentă și mult prea intensă, pentru a nu stârni interesul la ora actuală. Faptele sunt, desigur, mult mai cunoscute în străinătate, acolo unde ea a luat fiinţă, şi mai ales pentru miile de oameni implicaţi din mai multe ţări europene care păstrează încă vie amintirea participării la operațiune.

Sunt unul dintre participanții direcți la această mișcare, este motivul pentru care rămân atașat de lupta noastră din exil, atât pentru salvarea satelor românești, ca și pentru instaurarea unei vieți normale și democratice în România, fapt de care generația noastră, născută în perioada dintre cele două războaie mondiale, nu a prea avut parte… La acea vreme (1988–1989), mă aflam în exil la Paris încă din anul 1975, unde eram activ politic, în cadrul bine‑cunoscutei Ligi pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris; lucram de asemenea pentru secția română a BBC de la Paris, și eram nelipsit de la diversele evenimente și manifestații organizate în exil. În perioada în care în Occident a izbucnit scandalul privind satele românești, eram câțiva români inimoși în exil, care ne câștigasem faima de „românii de serviciu”, și care ne străduiam, prin mijloacele de care dispuneam, să facem lumea occidentală, în mijlocul căreia trăiam, să conștientizeze abuzurile unui regim dictatorial, din care noi reușisem să ne salvăm. Așadar, ca unul dintre participanţi şi deci cunoscător al întregii probleme, ţin de la bun început să evidențiez valoarea acestui volum, care a reușit să prezinte fenomenul, pe baza unei documentări impresionante, chiar de la sursa a ceea ce a însemnat „OVR”.

Este important de subliniat faptul că până acum nu a fost cunoscut pentru publicul din ţară că înjghebarea operaţiei a avut de fapt două principale izvoare româneşti: unul pornind de la cei câțiva exilaţi români din Franţa (mai precis din Paris), celălalt provenind de la disidenta noastră de onoare, Doina Cornea. Acestea au fost primele două izvoare de la care, în străinătate, s‑au mobilizat ulterior energiile a mii de oameni în ţări ca Belgia, apoi din Franţa, Elveţia, Marea Britanie, Olanda, și, într‑o mai mică proporţie, din Norvegia, Danemarca şi Ungaria. (din „Prefață”)