„Comunitatea germanilor din România a avut un rol aparte, semnificativ şi consistent în procesul complicat şi sinuos reprezentat de evoluţia unor spaţii etno-confesionale distincte precum Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Maramureş, Crişana şi Vechiul Regat. Amprenta pe care germanii în ansamblul lor – fie că este vorba despre saşi, landleri, şvabi, ţipţeri ş.a. – şi-au adus-o în evoluţia provinciilor istorice enumerate mai sus, este lesne recognoscibilă, însă inconfundabilă, în opinia noastră, ea fundamentându‑se pe un interval temporal consistent. Istoria comunităţii germane din România este ea însăşi una deosebit de complexă, fiind alcătuită din experienţele, imaginile şi realizările saşilor transilvăneni – cei mai vechi dintre germanicii din România, alături de şvabii bănăţeni (alăturându‑i în această succintă enumerare şi pe şvabii sătmăreni), ţipţerii maramureşeni, landlerii, grupurile numeroase şi compacte ale germanilor basarabeni, dobrogeni, bucovineni şi, desigur, ale celor din Vechiul Regat. Deşi, în unele lucrări consacrate comunităţii germane, din varii motive, monarhia de Hohenzollern-Sigmaringen este adesea ignorată, se cuvine, credem, repunerea rolului acestei dinastii de origine germană în centrul atenţiei efortului de recuperare ştiinţifică, onestă, subliniind rolul important pe care această monarhie l-a avut în procesul de modernizare a statului român1. Germanii s-au aflat printre comunităţile etnice care s-au manifestat deschis şi pozitiv în favoarea Unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei cu Regatul Român în 1918.” (din Introducere)

„Adam Michnik, cunoscutul disident polonez, scria următoarele: „ca să înțelegi istoria Poloniei trebuie să crezi în miracole. Gândiți-vă la următoarea situație: dacă în 1984 ați fi spus că peste cinci ani Polonia o să-și recapete libertatea și indepedența, cu certitudine că asta echivala cu a admite miracolele. Națiunea poloneză catolică și cu frica lui Dumnezeu nu avea totuși prea mare încredere în acest miracol. La urma urmelor, care dintre noi, cei care lucram pe vremea aceea la „Gazeta Wyborcza”, își imagina pe vremea aceea că foarte curând vom ajunge să lucrăm pentru un cotidian important, respectat atât în Polonia, cât și în întreaga lume?” Așezată între Germania și Uniunea Sovietică, două puteri cu declarate intenţii revizioniste faţă de frontierele sale – recunoscute internaţional în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919–1920) – Polonia a dezvoltat între 1918–1935 sub conducerea atentă şi autoritară a mareşalului Józef Piłsudski, și ulterior, a președintelui Ignacy Mościcki, o politică externă de sine stătătoare. În cursul secolului al XIX-lea, odată cu maturizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale, prin intermediul culturii şi al Bisericii romano-catolice, polonezii şi-au manifestat intenţiile şi au acţionat pentru refacerea statului declanşând o serie de insurecţii (1863–1864) şi revolte reprimate în mod foarte sângeros de către trupele ruse.” - (din Introducere)

„Membrii familiei Flondor au fost direct legați prin viața, activitățile și rolurile politice și sociale pe care și le‑au asumat la un moment dat de evoluția Bucovinei. Din aceste considerente, am optat pentru prezentarea contextuală a personalităților aparținătoare familiei Flondor, în detrimentul dezvoltării exhaustive a vieții acesteia. Acest tip de abordare reprezintă de fapt cheia prezentei lucrări.

Familia Flondor reprezintă una dintre cele mai importante familii românești din Bucovinei Istorice. Flondorii și‑au pus o amprentă incontestabilă și inconfundabilă asupra spațiului public, social, cultural și administrativ din Bucovina, Iancu cavaler de Flondor având un rol deosebit în Unirea Bucovinei cu Regatul Român, Tudor fiind un apreciat compozitor1, Șerban un politician rasat, baronul Nicolae (Nicu Flondor) deputat și primar al municipiului Cernăuți în trei rânduri2, iar Gheorghe ultimul rezident regal al ținutului Suceava3. Strâns legat de destinul Bucovinei, destinul Flondorilor a fost și el unul puternic marcat de evoluția evenimentelor politice care au definit, configurat și determinat evoluția provinciei în ansamblul ei.” din Introducere

„În vederea întocmirii acestui volum am valorificat o serie de lucrări, studii și monografii consacrate istoriei evreilor în general, a celor din Rădăuți în mod special. De un real folos mi-au fost documentele descoperite în timpul cercetărilor efectuate în fondurile arhivistice gestionate de către Serviciul Județean al Arhivelor Naționale din Suceava. Este vorba despre fondul denumit Comunitatea Evreiască din Rădăuți, aflat în prezent la dispoziția cercetătorilor interesați. Acest fond conține o cantitate mare de documente referitoare la istoria evreilor rădăuțeni. Informații prețioase referitoare la diverse aspecte din viața evreilor rădăuțeni pot fi consultate în fondurile Prefectura Județului Rădăuți și Primăria orașului Rădăuți, coroborând informațiile depistate și cu documentele provenite din alte surse. Am menționat importanța consultării acestor fonduri arhivistice sucevene, drept premisă a cercetărilor focalizate pe istoria comunităților mozaice din sudul fostei Bucovine Istorice.

În cadrul acestui volum, am urmărit prezentarea dezbaterilor Conducerii Comunității Evreiești în baza documentelor identificate în fondul Comunitatea Evreiască Rădăuți. Aceste dezbateri le-am publicat drept anexă a acestei lucrări, în scopul unei valorificări documentare, coerente și fidele a celor mai importante aspecte care au definit viața evreilor din Rădăuți, până în momentul organizării acțiunilor specifice Holocaustului (deportarea evreilor în lagărele din Transnistria). Aceste documente sunt publicate pentru prima dată, ele fiind introduse astfel în circuitul științific, completând și lărgind sfera datelor referitoare la istoria interbelică a evreilor din Rădăuți. În scopul familiarizării cititorului cu problematica evreilor din Rădăuți, am redactat un Studiu documentar realizând astfel o legătură logică, coerentă cu subiectul expus în această lucrare. Cititorii vor putea astfel afla informații esențiale despre modul de organizare și funcționare al Comunității Evreiești din Rădăuți, familiarizându‑se cu o serie de termeni specifici iudaismului, precum și cu unele aspecte privitoare la istoria și tradițiile evreilor.” din Introducere

„Prezentarea călătoriilor regale române în Polonia reflectă preocuparea pentru latura oficială a relațiilor româno-polone interbelice, dezvoltate strategic, politic și militar, afectiv, simbolic. Construite și susținute în jurul intereselor strategice legate de apărarea frontierelor estice cu Uniunea Sovietică, principala forță direct interesată să rupă statu quo-ul regional, relațiile româno-polone interbelice au cuprins și multiple aspecte de ordin cultural, diplomatic, spiritual, inițiate și/sau consolidate prin intermediul vizitelor efectuate de către cele două state. Am prezentat și surprins imaginile și mai ales, detaliile acestor vizite desfășurate în perioade istorice distincte, conectate însă la încărcătura și dimesiunea geopolitică a vremii, reflectând atât interesul manifestat de către partea poloneză pentru Casa Regală a României – în mod oficial, protocolar și neoficial – cât și clasa politică românească, mass media, precum și de către reprezentanții comunității poloneze trăitoare de secole în spațiul românesc. Presa vremii, atât de diversă ca orientare, interpretare și abordare, a comentat și analizat pe larg aceste vizite, inserând articole și ecouri internaționale ale călătoriilor regale în Polonia, prezentând opiniile liderilor politici sovietici, maghiari, germani, italieni, cehoslovaci ș.a. Dincolo de aceste aspecte, considerăm extrem de profitabile vizitele efectuate de către monarhii Regatului Român în Polonia și ale președinților polonezi în România, având drept rolul de a contribui efectiv la strângerea relațiilor dintre cele două state, vecine, prietene și partenere la sistemul de securitate zonal, implicit în plan simbolic, al cunoașterii reciproce“. (Autorul)

„În construcţia alianţelor militare și politico‑diplomatice ale Regatului Român după 1918, regăsim state majoritar creștin‑ortodoxe (Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven, Iugoslavia din 1929), Grecia și majoritar romano‑catolice (Cehoslovacia și Polonia). Biserica Ortodoxă Română a cultivat – independent sau nu de factorul politic – relaţii apropiate cu Bisericile frăţești din aceste ţări. Interesele Bisericii Ortodoxe Române s‑au suprapus adesea cu cele ale factorilor politici, astfel încât se poate vorbi, între anumite limite, de o geopolitică avant la lettre a Ortodoxiei. Vizita oficială efectuată de către patriarhul Miron Cristea în Polonia, alături de o suită întreagă de iniţiative și acţiuni circumscrise obiectivelor Ortodoxiei în Europa Central‑Răsăriteană, ne confirmă din plin acest lucru. Definesc aceste iniţiative drept preliminare unor acţiuni de anvergură specifice unei reale geopolitici a Ortodoxiei într‑un spaţiu etnic și confesional adecvat unor astfel se preocupări.” (din „Introducere”)