Teza lui Lucian Turcu a trasat practic un nou program de cercetare, a soluționat probleme rămase în suspensie din perioada anterioară, altele noi care au apărut în noul context politic și religios de după 1918. A optat pentru o rezolvare a problemelor abordate. A făcut o demonstrație de real profesionalism, de maturitate profesională, cu spirit critic, coroborând informațiile furnizate de la Blaj și de la Roma, într-o reconstrucție istorică ce așează Biserica Română Unită în cadrul societății românești, în evoluția istorică a României. A făcut-o beneficiind de o informație arhivistică copleșitoare, remarcabil gestionată și valorificată, integrată unei bibliografii exemplare pentru o teză de doctorat. Deși stufoasă ca informație, teza de dimensiuni impresionante se citește cu ușurință, fiind redactată într-un stil curgător, antrenant, cu o legătură logică între capitole, cu o foarte bună cunoaștere a problematicii pe care a tratat-o, ceea ce i-a permis să facă numeroase conexiuni, interpretări și încheieri extrem de valoroase. (Prof. univ. dr. Nicolae BOCŞAN)

„Imnele care împodobesc slujbele Bisericii Ortodoxe sunt creaţii ale unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, cei mai mulţi trăitori în partea bizantină a primului mileniu al creştinătăţii încă nedivizate. După un alt mileniu de istorie zbuciumată a Bisericii, până astăzi, imnele marilor colecţii liturgice ca Octoihul, Triodul, Penticostarul şi Mineiele păstrează nealterată amintirea unei perioade esenţiale pentru structurarea învăţăturii de credinţă. Este perioada Sinoadelor Ecumenice, a marilor personalităţi care au ilustrat secolele patristice şi care au lăsat o perenă creaţie, atât de expresie mai teoretică, dar şi imnografică.” Vasile Grăjdian

„Cartea de faţă se înscrie în seria monografiilor de situri preponderent dacice, nu puţine apărute în epoca comunistă, dar una dintre rarele astfel de apariţii postdecembriste ale perioadei de tranziţie.

Demersul monografic pare convenţional datorită structurii asumate, dar în aceiaşi măsură neconvenţional prin metodele de valorificare ştiinţifică a cercetării derulate. El nu este doar produsul împletirii fericite a eforturilor unei mai vechi generaţii de cercetători cu noul val de tineri investigatori ai arheologiei şi a metodelor conexe.

Demersul este şi rezultatul conjugării mai vechilor, dar atât de necesare, metode pozitiviste, descriptiviste, cu cele ale abordărilor interdisciplinare de ultimă oră în domeniu.

Autorii, din colectivul extins al volumului, nu mai au nevoie de prezentare. Validarea lor, în planul cercetării arheologice şi al valorificării ştiinţifice a acesteia, a avut loc demult pentru unii dintre aceştia. Efortul lor colectiv vine din necesitatea umplerii golului lăsat de artizanul cercetării Cetăţuicii de la Unip, prietenului nostru Liviu Măruia, plecat mult prea devreme dintre noi.” (din CUVÂNT ÎNAINTE)

„În conștiinţa multor români, dimineaţa zilei de 8 mai 1999 a trecut neobservată.

Atunci, în a doua zi a vizitei sale în România, Papa Ioan Paul al II-lea pășea, întro manieră mai curând discretă, în curtea cimitirului Bellu catolic din București.

Ținuse să se roage la câteva morminte cunoscute până atunci mai curând evlaviei populare. Trei dintre episcopii Bisericii Greco-Catolice – desfiinţată în 1948 și supusă la o lungă persecuţie, până la sfârșitul lui 1989 –, fuseseră înmormântaţi acolo în perioada comunistă.

Primul dintre cei trei, Vasile Aftenie (născut în 14 iulie 1899), a fost înhumat pe ascuns de Securitate în după-amiaza zilei de 10 mai 1950. Se sfârșise cu câteva ore mai devreme, în noaptea precedentă, la penitenciarul Văcărești, unde se afla încarcerat, după 25 martie, data când făcuse un grav accident vascular cerebral. După opt luni de anchete dure în subsolurile Ministerului de Interne, deznodământul era de așteptat, chiar și pentru un om de cincizeci de ani, cu o sănătate bună, așa cum era episcopul. Aura suferinţei lui a însoţit ulterior mărturia Bisericii clandestine, fiind în același timp un semn pentru toţi că martiriul pentru credinţă și recunoașterea lui publică nu se prea întâlnesc simultan în istorie. Întrun târziu, după o lungă și anevoioasă documentare arhivistică, i-a fost atestat martiriul în favoarea Bisericii Greco-Catolice. Episcopul Aftenie a putut intra oficial în panteonul sfinţilor, în 2 iunie 2019. A fost beatificat împreună cu ceilalţi șase episcopi greco-catolici de Papa Francisc însuși, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.” (din „Prefață”)