Această carte a câștigat Premiul „Vasile Pârvan“ al Academiei Române în anul 2016

Această contribuție încearcă să refacă o secvență cronologică și culturală importantă pentru Preistoria sud-estului Europei. Perioada târzie a epocii bronzului a generat, în condiții diverse, reconfigurări ale vechilor scenarii. Este unul dintre primele momente istorice care a dus la scindarea Europei. Astfel, centrele de civilizație mai vechi, de la fațada răsăriteană a Mării Mediterane, tind să devină centre de iradiere/difuziune a bunurilor și ideilor culturale. În același timp, are loc un fenomen de diminuare a rolului cultural jucat de unele zone europene, care tind spre un nou statut. Între două concepte, centru și periferie, am încercat să definesc rolul jucat de ceea ce este denumit îndeobște cu termenul de zonă de contact. Mai rămân de stabilit mecanismul și componentele care au ordonat aceste relații. Din nefericire, pentru mulți ani, cercetarea arheologică din România s-a situat la un nivel conceptual și ideologic adeseori impropriu unor dezvoltări sau încheieri multidimensionale. Achizițiile teoretice și metodologice din ultimii ani permit, pe lângă racordarea la curentele arheologice actuale, conceptualizări proprii care, cu siguranță, vor duce la noi posibilități de abordare.

„Acest album este, de fapt, un volum de istorie a propagandei comuniste româneşti începând din 1948 până în 1989. Este expunerea unei colecţii personale de mărturii iconografice, îndeobşte cărţi poştale, asupra modului în care comuniştii dejişti şi mai apoi cei ceauşişti s-au privit pe ei înşişi şi lumea din jurul lor. Totul se bazează pe imagini provenind chiar din epoca respectivă, în faţa cărora cuvintele sunt adesea insuficiente, pentru că – nu‑i aşa? – o imagine poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Mai ales în vremurile actuale, când oamenilor abia dacă le mai rămâne o clipă liberă să parcurgă âteva headline-uri explozive sau să zapeze după nişte secvenţe video, pentru a-şi face o idee despre un subiect anume. Chiar şi un trailer sau şapoul unui articol de revistă li se pare unora prea lung, darămite să parcurgă o carte stufoasă şi doctă de istorie. Totuşi, adăugarea unor repere cronologice relevante ni s-a părut necesară pentru descrierea decorului intern şi international al acelor ani.” (din „Argument”)

„Una dintre consecinţele benefice în plan istoric ale Marii Uniri de la 1918 o reprezintă stimularea înfiinţării de instituţii de învăţământ, cultură ș.a. în teritoriile unite cu Țara. Transilvania a fost printre provinciile în care au luat fiinţă cele mai multe instituţii românești, între cele mai însemnate situânduse Universitatea Daciei Superioare la Cluj în anul 1919. Centenarul aniversării întemeierii universităţii românești a prilejuit publicarea unui număr mare de monografii și sinteze de autor, sau prin colaborarea mai multor specialiști, care par să fi epuizat cam tot ceea ce se putea scrie despre Alma Mater Napocensis (geneză, înfiinţare, evoluţie în timp etc.). În ciuda acestei literaturi știinţifice bogate recente dar și din deceniile trecute (menţionăm doar lucrările monumentale redactate de Vasile Pușcaș și volumele coordinate de Ioan-Aurel Pop, Simion Simon, Ioan Bolovan sau Ovidiu Ghitta) au rămas cu siguranţă subiecte încă neexplorate ori ce își așteaptă reluarea interpretativă, precum și aducerea în circuitul știinţific a unor surse inedited privind istoria universităţii, însemnări, documente și fotografii care sunt probabil răspândite în diverse arhive publice și private din ţară și străinătate. Tocmai de aceea, recuperarea și editarea critică a unor asemenea documente rămâne un obiectiv actual pentru cercetătorii interesaţi de istoria universităţii din capitala (neoficială) a Transilvaniei.” - Ioan Bolovan

În Biserica Răsăriteană începutul secolului al XIV‑lea ne înfăţişează una dintre cele mai reprezentative chipuri de scriitori bizantini din timpul renaşterii împăraţilor Paleologi, loc ocupat de cel care n‑a avut nici model şi nici imitatori, Sfântul Nicolae Cabasila, nepotul arhiepiscolului de Tesalonic (+1363) Nil Cabasila. Unic prin puterea lui de sintetizare, Nicolae Cabasila impresionează prin absorbirea mai tuturor curentelor Tradiţiei creştine milenare, uneori foarte discordante, începând de la Părinţii Apostolici şi de la generaţia imediat următoare, incluzând pe Scriitorii bisericeşti palestinieni, capadocieni şi antiohieni, ca să nu mai vorbim de Sfinţii Dionisie Pseudo‑Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul, trecând printr‑un Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, Grigorie din Nazianz ori Atanasie și Chiril ai Alexandriei, sfârşind cu Sfântul Ioan Damaschinul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, fără să‑i piardă din vedere pe Aristotel, Platon şi filosofii stoici ori pe alți umaniști celebri ai umanității. Este autorul care a ştiut foarte bine să‑i asimileze şi să‑i întruchipeze într‑un mănunchi de abordări teologice înalte, e drept foarte discrete, dar necesare atât pentru epoca sa, plină de frământări politice şi sociale, cât şi pentru consolidarea învăţăturii Bisericii din vremea sa şi mai ales extinderea biruinţei isihaştilor asupra ereziilor, ca unul care a fost un isihast prin formare. Cu adevărat Cabasila a fost un „isihast laic” care a promovat „isihasmul de lume”, fiind adânc ancorat şi încorporat în Biserică, ca un creştin mirean iniţiat şi experimentat, în Liturghie, în virtuţi şi prin Sfintele Taine. Această lărgime de vederi dovedeşte calităţile sale de mare creştin şi, în acelaşi timp, de deplin umanist, în scrisul căruia se poate distinge linia senină şi perfect autentică a cugetării creştine, descriind procesul de naştere şi de creştere a creştinului în Hristos, cu ajutorul Sfintelor Taine în viaţa spirituală a fiecăruia în parte, în calitatea lui de mădular viu şi activ al trupului tainic al Domnului – Biserica, fie el laic (mirean) ori monah. (din „Introducere”)