„Acest album este, de fapt, un volum de istorie a propagandei comuniste româneşti începând din 1948 până în 1989. Este expunerea unei colecţii personale de mărturii iconografice, îndeobşte cărţi poştale, asupra modului în care comuniştii dejişti şi mai apoi cei ceauşişti s-au privit pe ei înşişi şi lumea din jurul lor. Totul se bazează pe imagini provenind chiar din epoca respectivă, în faţa cărora cuvintele sunt adesea insuficiente, pentru că – nu‑i aşa? – o imagine poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Mai ales în vremurile actuale, când oamenilor abia dacă le mai rămâne o clipă liberă să parcurgă âteva headline-uri explozive sau să zapeze după nişte secvenţe video, pentru a-şi face o idee despre un subiect anume. Chiar şi un trailer sau şapoul unui articol de revistă li se pare unora prea lung, darămite să parcurgă o carte stufoasă şi doctă de istorie. Totuşi, adăugarea unor repere cronologice relevante ni s-a părut necesară pentru descrierea decorului intern şi international al acelor ani.” (din „Argument”)

Bărbat (1925–1963) a părăsit România în martie 1947, aparţinând ultimei generaţii de studenţi greco‑catolici care au avut parte de o pregătire intelectuală la Roma, într‑o perioadă în care regimul comunist din România pregătea suprimarea Bisericii Greco‑Catolice. Preluarea controlului asupra Bisericilor Romano‑Catolică şi Greco‑Catolică de către guvernul comunist a întâmpinat o mare rezistenţă. Acest lucru s‑a datorat, parţial, legăturilor strânse pe care acestea le‑au avut cu Occidentul – care le‑au făcut mai rezistente –, dar şi episcopilor acestora, care au dat dovadă de un curaj, de o demnitate şi de o fidelitate remarcabile faţă de crezul lor. A existat totuşi o diferenţă majoră în tratamentul aplicat de regim celor două Biserici: Biserica Greco‑Catolică a fost suprimată; deşi nu a scăpat de persecuţie, Biserica Romano‑Catolică nu a fost suprimată. Explicaţia constă în faptul că majoritatea credincioşilor romano‑catolici erau maghiari, iar regimul românesc se ghida, în politica sa privind Biserica, după necesitatea de a evita acţiunile care ar fi putut fi interpretate de vecinul său fratern ca fiind îndreptate, în mod specific, împotriva minorităţii maghiare. În consecinţă, politica Partidului Comunist faţă de Biserica Romano‑Catolică nu viza desfiinţarea acesteia, ci doar manipularea ei, prin înlocuirea controlului de la Vatican cu cel de la Bucureşti. A fost însă doar un succes parţial. Deşi regimul a înrăutăţit legăturile Bisericii cu Roma, nu a putut niciodată să îşi impună propria autoritate asupra acesteia. De‑a lungul epocii comuniste, Biserica Romano‑Catolică a fost ţinută în poziţia ambiguă de tolerată, dar nerecunoscută. Nu s‑a ajuns niciodată la un acord cu Ministerul Cultelor privind statutul juridic al acestei Biserici în cadrul Legii cultelor din 1948 şi astfel a doua biserică majoritară din România rămânea, efectiv, în ilegalitate. (Dennis Deletant)