„Cartea de faţă se înscrie în seria monografiilor de situri preponderent dacice, nu puţine apărute în epoca comunistă, dar una dintre rarele astfel de apariţii postdecembriste ale perioadei de tranziţie.
Demersul monografic pare convenţional datorită structurii asumate, dar în aceiaşi măsură neconvenţional prin metodele de valorificare ştiinţifică a cercetării derulate. El nu este doar produsul împletirii fericite a eforturilor unei mai vechi generaţii de cercetători cu noul val de tineri investigatori ai arheologiei şi a metodelor conexe.
Demersul este şi rezultatul conjugării mai vechilor, dar atât de necesare, metode pozitiviste, descriptiviste, cu cele ale abordărilor interdisciplinare de ultimă oră în domeniu.
Autorii, din colectivul extins al volumului, nu mai au nevoie de prezentare. Validarea lor, în planul cercetării arheologice şi al valorificării ştiinţifice a acesteia, a avut loc demult pentru unii dintre aceştia. Efortul lor colectiv vine din necesitatea umplerii golului lăsat de artizanul cercetării Cetăţuicii de la Unip, prietenului nostru Liviu Măruia, plecat mult prea devreme dintre noi.” (din CUVÂNT ÎNAINTE)
În Biserica Răsăriteană începutul secolului al XIV‑lea ne înfăţişează una dintre cele mai reprezentative chipuri de scriitori bizantini din timpul renaşterii împăraţilor Paleologi, loc ocupat de cel care n‑a avut nici model şi nici imitatori, Sfântul Nicolae Cabasila, nepotul arhiepiscolului de Tesalonic (+1363) Nil Cabasila. Unic prin puterea lui de sintetizare, Nicolae Cabasila impresionează prin absorbirea mai tuturor curentelor Tradiţiei creştine milenare, uneori foarte discordante, începând de la Părinţii Apostolici şi de la generaţia imediat următoare, incluzând pe Scriitorii bisericeşti palestinieni, capadocieni şi antiohieni, ca să nu mai vorbim de Sfinţii Dionisie Pseudo‑Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul, trecând printr‑un Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, Grigorie din Nazianz ori Atanasie și Chiril ai Alexandriei, sfârşind cu Sfântul Ioan Damaschinul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, fără să‑i piardă din vedere pe Aristotel, Platon şi filosofii stoici ori pe alți umaniști celebri ai umanității. Este autorul care a ştiut foarte bine să‑i asimileze şi să‑i întruchipeze într‑un mănunchi de abordări teologice înalte, e drept foarte discrete, dar necesare atât pentru epoca sa, plină de frământări politice şi sociale, cât şi pentru consolidarea învăţăturii Bisericii din vremea sa şi mai ales extinderea biruinţei isihaştilor asupra ereziilor, ca unul care a fost un isihast prin formare. Cu adevărat Cabasila a fost un „isihast laic” care a promovat „isihasmul de lume”, fiind adânc ancorat şi încorporat în Biserică, ca un creştin mirean iniţiat şi experimentat, în Liturghie, în virtuţi şi prin Sfintele Taine. Această lărgime de vederi dovedeşte calităţile sale de mare creştin şi, în acelaşi timp, de deplin umanist, în scrisul căruia se poate distinge linia senină şi perfect autentică a cugetării creştine, descriind procesul de naştere şi de creştere a creştinului în Hristos, cu ajutorul Sfintelor Taine în viaţa spirituală a fiecăruia în parte, în calitatea lui de mădular viu şi activ al trupului tainic al Domnului – Biserica, fie el laic (mirean) ori monah. (din „Introducere”)
Volumul „Viața națiunii este veșnică. O sută de ani de la Trianon (1920–2020)”, elaborat de diplomatul și juristul Ján Gábor și de istoricul perioadei interbelice Ferdinand Vrábel, exprimă opinia slovacă despre semnificația Tratatului de la Trianon pentru națiunea slovacă, dar și interpretări istoriografice pertinente referitoare la impactul acestui document internațional dedicat special statului național ungar nou-creat și celorlalte state central-europene care aveau frontiere cu Ungaria. (Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș)
Această carte care se deschide aici ne oferă o interesantă imagine în oglindă a propriei noastre istorii: seamănă din multe puncte de vedere și, totuși, nu este aceeași; este vorba despre același moment istoric, dar coordonatele geografice sunt altele; și, în fine, reacțiile umane sunt aidoma, deși oamenii politici, în fiecare caz, sunt alții. Aceasta a fost prima impresie după lectura acestei rememorări investigative pe care Ján Gábor și Ferdinand Vrábel ne-o oferă în acest volum (excelent tradus de Radu Mârza), în care evenimentele de-acum un secol prind viață într-o societate cu probleme și provocări ce ni se vor părea cunoscute, chiar dacă nu este vorba despre România de după Marele Război, ci de către actuala Slovacie, aflată, după 1919, într-un parteneriat geopolitic cunoscut sub numele de Ceho-Slovacia (aceasta, ne spun autorii, fiind denumirea și ortografierea corectă a numelui acelui stat). (Adrian Cioroianu)