ISTORIE

DIPLOMATARIVM BANATICVM. VOL. II

Costin Feneşan

carte
ISBN 978-606-543-886-6
Anul apariției: 2017
Format: B5
Nr. pagini: 530
Copertă cartonată
Preț: 55 lei

„Cucerirea Banatului de la câmpie şi a cetăţii Timişoara de către Poartă în vara anului 1552 a determinat pentru mai bine de un secol şi jumătate rosturile teritoriului dintre Mureş, Carpaţii Meridionali, Dunăre şi Tisa. În Banat aveau să coexiste şi – nu arareori – să se confrunte două lumi cu structuri, rânduieli şi obiective cu totul diferite şi opuse. Pe de o parte, se va manifesta cu valenţe mereu sporite datorită importanţei strategice şi deopotrivă a resurselor economice eialetul Timişoarei, însemnat nu numai ca un adevărat punct de supraveghere al principatului transilvănean învecinat, ci, de asemenea, ca una din bazele de organizare şi pornire a acţiunilor de expansiune otomană spre Europa centrală. Pe de altă parte, Banatul de la munte, constituit ca banat al Caransebeşului şi Lugojului în cadrul principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană, va avea de înfruntat vecinătatea mereu ameninţătoare şi păgubitoare a puterii otomane, cu ţelul mai mult sau mai puţin mărturisit de a-l cuprinde în hotarele sale, şi va trebui să se confrunte cu propriile sale slăbiciuni datorate atât resurselor materiale şi umane limitate, cât mai cu seamă statutului său de potenţial obiect de schimb în relaţia principilor ardeleni cu Poarta. Faptul că banatul Caransebeşului şi Lugojului a reuşit să supravieţuiască până în 1658 se datorează, pe de o parte, poate în mod paradoxal, aşezării sale geografice într-o zonă aflată oricum sub controlul strict al Porţii, pe de altă parte unor conjuncturi politico-militare care au afectat puternic spaţiul central-european. În acest sens, se cuvine remarcat războiul pornit în 1594 împotriva Porţii de Habsburgii susţinuţi de principele ardelean Sigismund Báthory şi de Mihai Viteazul, domnul Țării Româneşti. Unele din episoadele acestuia, încă destul de puţin cunoscute, s-au desfăşurat tocmai pe teritoriul Banatului, culminând cu cele două asedii nereuşite asupra Timişoarei (1596 şi 1597) şi răscolind hotarul oricum nesigur şi extrem de volatil între eialetul otoman şi banatul Caransebeşului şi Lugojului. Destinul acestuia din urmă părea să fie pecetluit mai întâi în timpul stăpânirii brutale a generalului imperial Basta asupra Transilvaniei (1602–1604), apoi în vremea războiului civil care a frământat principatul autonom în 1605–1606, cu implicarea interesată, de o parte sau de cealaltă, a Habsburgilor şi a Porţii. În acest context, pierderea importantei cetăţi Lipova (1605) de pe linia strategică a Mureşului în favoarea Porţii părea să vestească şi apusul banatului Caransebeşului şi Lugojului, ai cărui dregători şi nobili erau divizaţi, la rândul lor, de simpatii politice divergente. Starea de incertitudine şi primejdie necontenită a fost curmată abia după ce principele ardelean Gabriel Bethlen, membru al unei familii nobiliare cu rădăcini în Banat (la Ictar), a reuşit să stăvilească presiunea otomană prin cedarea către Poartă a cetăţii Lipova (14 iunie 1616), care fusese recuperată în 1607. Până la mijlocul secolului al XVII-lea, banatul Caransebeşului şi Lugojului şi-a menţinut rosturile sale cristalizate încă de la început, ca punct de observare a lumii otomane de la Timişoara şi Belgrad şi deopotrivă canal de comunicare între conducerea principatului autonom şi autorităţile otomane locale. În 1658, pe fondul politicii externe şi militare aventuriste a principelui Gheorghe Rákóczy al II-lea, urmată de lupta pentru scaunul princiar al Transilvaniei speculată prompt de Poartă, banatul Caransebeşului şi Lugojului a fost incorporat eialetului Timişoarei. Chiar dacă, în timpul „războiului cel lung” cu Poarta (1683–1699), Habsburgii au reuşit să ocupe vremelnic Banatul de munte, pacea de la Karlowitz (1699) avea să lase întreaga provincie pe mai departe în stăpânirea Porţii. Abia după războiul austro-turc din 1716–1718 şi pacea de la Passarowitz (1718) Banatul avea să intre pentru două secole sub stăpânirea vulturului bicefal al Habsburgilor. Cu aceasta, lumea Banatului avea să fie răscolită din nou, dobândind noi structuri, noi rânduieli şi obiective. O singură constantă din viaţa Banatului în lungul secolelor de stăpânire străină – românii, locuitorii dintotdeauna ai acestui pământ binecuvântat cu bogăţii şi rodnicie, dar blestemat cumva prin neprietenia istoriei – a rămas aproape neclintită din evoluţia ei, confirmând o dată mai mult experienţa dobândită după un amar de ani: „apa curge, pietrele rămân” ... Documentele reunite în volumul de faţă, multe neştiute până în prezent, altele răspândite şi „uitate” în diferite colecţii sau reviste de specialitate, au tocmai menirea să pună în lumină o zonă aflată doar aparent la periferia lumii în care Transilvania, Ţara Românească şi Moldova îşi duceau lupta pentru existenţa de sine stătătoare pe fondul ciocnirii între cei doi „mari” (Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic). În mod firesc, potenţialul de informaţii al documentelor date la iveală cu acest prilej este diferit. Oricum însă, ele întregesc cu destule lucruri neştiute până acum realităţile unei „ţări de hotar”, contribuie la nuanţarea celor cunoscute ori îndreaptă erori datorate de multe ori informaţiilor deficitare.” - fragment din Introducere

Cuprins INTRODUCERE 7 REGESTE 23 DOCUMENTE 51 INDICE ONOMASTIC 505 INDICE TOPONIMIC 523